Plante aromatice la munte

Cele care se întorc singure și cele pe care le pornesc din nou în fiecare an

În grădina mea, aromaticele se împart în două categorii : cele care se întorc singure în fiecare primăvară și cele pe care le chem eu înapoi. Dar împărțirea aceasta ascunde mai mult decât arată: nu toate cer același pământ, aceeași apă sau aceeași răbdare.

Își fac loc printre celelalte plante fără să ceară atenție. Unele se remarcă prin frunziș, altele prin flori, iar multe își păstrează parfumul pentru cine le atinge: o frunză strivită între degete spune mai mult decât orice etichetă. Și sunt, dintre toate, partea grădinii care trece cel mai ușor pragul bucătăriei.

Ce cere muntele

La Bran, primăvara vine în trepte. Bruma se mai întoarce după ce ai crezut că a plecat, iar nopțile rămân reci mult după ce zilele s-au încălzit. Vara este scurtă, așa că fiecare săptămână câștigată la început contează.

Iarna, pe aromaticele provenite din bazinul meditarean nu frigul le încearcă cel mai tare, ci apa. Salvia și cimbrișorul vin din ținuturi cu veri uscate și pământ sărac. Pentru ele, ca și pentru tarhonul franțuzesc, un sol îmbibat săptămâni la rând, între dezghețuri, este mai periculos decât o noapte geroasă. [2] [5]

Perenele care se întorc

Menta, cimbrișorul, roinița, salvia, leușteanul și tarhonul formează miezul aromaticelor mele. Iarna, unele se retrag în pământ, altele își păstrează tulpinile lemnoase și câteva frunze, iar primăvara le regăsesc pe același loc.

Leușteanul nu știe să fie mic și are nevoie de un loc al lui, nu doar de un culoar strâmt între vecine.

Când spun cimbrișor, mă refer la Thymus vulgaris, planta perenă cu baza lemnoasă. În bucătăria românească, „cimbru” înseamnă de obicei altceva: cimbrul de grădină, Satureja hortensis, o plantă anuală, cea care intră în sarmale și în fasolea bătută. Aromele lor se înrudesc; felul de a trăi, nu.

Nu doar cimbrul ascunde două plante sub același nume. Prin roiniță înțeleg Melissa officinalis, căreia i se spune uneori și lămâiță. Tot lămâiță se numește însă și Aloysia citrodora, o altă plantă cu parfum de lămâie, pe care nu o socotesc o perenă sigură pentru iernile din Bran. [1]

Numele roiniței vine de la roi. E o plantă a albinelor, iar prisăcarii o foloseau ca să atragă roiurile. Numele ei latin spune același lucru: melissa înseamnă albină în greacă. Două limbi, la secole distanță, au văzut în aceeași plantă aceleași albine.

Îngrijirea nu urmează o singură regulă. Menta și roinița pot fi despărțite când tufa se face prea mare, iar fiecare bucată pornește mai departe singură. Salvia și cimbrișorul, cu baza lemnoasă, nu se întineresc la fel. Dacă tai în lemnul bătrân, fără frunze, golul rămâne, exact ca la lavandă. Se tund ușor, doar în partea înfrunzită, iar după câțiva ani o tufă obosită se înlocuiește mai ușor decât se repară. [1] [2]

Tarhonul

La tarhon, eticheta contează mai mult decât la oricare altă aromatică. Sub același nume, Artemisia dracunculus, se vând două plante destul de diferite. [5]

Tarhonul franțuzesc este mai mic și mai fin, cu frunze subțiri și o aromă caldă, cu iz de anason. Aproape că nu face semințe, așa că se înmulțește din tufă: prin despărțire, primăvara, sau prin butași, vara. Iernile umede îi vin ușor de hac; în ghiveci, mutat la adăpost peste iarnă, are cele mai bune șanse de supraviețuire. [5]

Tarhonul rusesc este mai înalt, mai viguros și rezistă iernilor de obicei fără probleme, cu condiția ca pământul să nu băltească. Se poate porni și din sămânță, dar aroma sa e mai ierboasă, cu o ușoară amăreală. [5]

Tarhonul, mai ales cel franțuzesc, e o perenă de viață scurtă, iar o tufă despărțită la câțiva ani rămâne tânără și darnică. Partea de deasupra pământului se usucă după primele înghețuri tari; primăvara, resturile de anul trecut se taie până la lăstarii noi de la bază. [5]

De aceea, când cineva îmi spune că tarhonul „nu crește” la munte, prima mea întrebare este: care tarhon? Fără să știu ce plantă am în față, nu aș face din experiența cu un tip o regulă pentru amândouă.

Iar efortul merită. În Ardeal, tarhonul nu este o curiozitate franțuzească, ci gustul ciorbelor de duminică.

Cele pe care le chem înapoi din sămânță

Cultiv pătrunjelul, busuiocul și mărarul pentru frunzele proaspete și le pornesc din nou în fiecare an. Pătrunjelul este, de fapt, bienal: în primul an face frunze, în al doilea înflorește și leagă semințe. Pentru bucătărie, primul an vegetativ este cel care contează. [3]

La mine, semănatul direct în strat a dat rareori rezultate bune, așa că pornesc răsadurile în casă, de la sfârșitul iernii. În felul acesta, le ofer un început mai sigur, chiar și atunci când primăvara este imprevizibilă.. Pătrunjelul cere răbdare: încolțește încet, iar uneori două săptămâni de așteptare sunt normale. [3]

Mărarul este excepția pe care o tratatez cu grijă, pentru că suportă greu mutarea. De obicei se recomandă semănatul direct, după ce pământul s-a încălzit. Cum la mine semănatul direct de multe ori este un eșec , îl pornesc în alveole și îl mut la 2-3 săptămâni de la răsărire , cu tot cu balotul de pământ, fără să-i deranjez rădăcinile. Câteva semănături mici, la câteva săptămâni distanță una de alta, țin frunze fragede pe masă până spre toamnă. [4]

Busuiocul iese ultimul din casă. Nu-i ajunge că a trecut bruma: așteaptă nopțile călduroase , iar la munte ele vin târziu. Până atunci, un pervaz luminos și o udare atentă îi folosesc mai mult decât graba de a-l muta în strat.

Înainte de mutare, răsadurile au nevoie de câteva zile de acomodare: afară ziua, la adăpost noaptea. Trecute direct din căldura casei în aerul de munte, se opresc din creștere tocmai când ar trebui să pornească.

Pentru toate trei, primele săptămâni afară sunt cele mai riscante, și nu doar din cauza vremii. Melcii ajung la răsadurile fragede înaintea mea, adesea într-o singură noapte. Un răsad mare, bine înrădăcinat, pierde câteva frunze și merge mai departe; unul abia mutat poate dispărea cu totul. De aceea le scot afară mai târziu și mai mari decât spun ghidurile.

Locul potrivit pentru fiecare plantă

Cimbrișorul și salvia preferă în colțurile însorite și un pământ care se drenează repede. Pentru ele, un sol ud iarna este un obstacol mai mare decât gerul, iar un strat ușor ridicat sau puțin pietriș amestecat în pământ le poate ajuta.

Menta și roinița se simt mai bine în locurile răcoroase, cu umezeală la îndemână, dar nici lor nu le priește apa care băltește. [1] [2]

Menta nu recunoaște granițele. Lăsată liberă, în câțiva ani ajunge unde n-am chemat-o. Un ghiveci încăpător sau un colț unde se poate întinde fără să înghesuie pe nimeni este mult mai ușor de ținut în frâu decât o tufă scăpată printre plante mici.

Roinița are un alt obicei: nu fuge prin rădăcini, ci prin semințe. Tăiată după înflorire, face frunze noi și nu se mai împrăștie prin toată grădina. [1]

O recoltă care lasă planta să continue

Cantitatea de ierburi aromatice pe care o recoltez depinde de vârsta și puterea plantei. De la un răsad abia înrădăcinat iau doar câteva frunze, în timp ce o tufă matură poate oferi mult mai mult. Vârfurile ciupite des îndesesc tufa și o țin tânără, iar la tarhon și la busuioc, bobocii rupți la timp prelungesc recolta. [5]

Nu toate speciile de salvie sunt potrivite pentru consum. În bucătărie intră Salvia officinalis, nu surorile ei ornamentale din straturile de flori, oricât de frumos ar mirosi frunzele lor.

Din grădină în cămară

Recolta nu se termină odată cu vara. Menta, roinița, cimbrișorul și salvia se usucă, în buchete mici atârnate la umbră, într-un loc aerisit. Roinița pierde din parfumul de lămâie, dar rămâne ideală pentru un ceai.

Pătrunjelul, mărarul și tarhonul pierd mult din savoare prin uscare. Tocate și puse la congelator în porții mici, sunt gata de folosit și în mijlocul iernii. Busuiocul proaspăt se înnegrește la frig; conservat în ulei sau ca pesto se păstrează mult mai bine. [5]

❦

Fiecare plantă aromatică are propriul ritm. Pentru mine contează să-i găsesc locul potrivit și să înțeleg treptat cât îmi poate oferi fără să-i cer prea mult.

Pe scurt: fișa aromaticelor

Planta	Ciclu	Loc	Apă	De reținut
Mentă	perenă	răcoros, semiumbră	constantă, fără băltire	se întinde; ghiveci sau loc delimitat
Roiniță (Melissa officinalis)	perenă	soare sau semiumbră	moderată	se răspândește prin semințe; se taie după înflorire
Cimbrișor (Thymus vulgaris)	perenă lemnoasă	soare, drenaj bun	puțină	nu se taie în lemn bătrân
Salvie (Salvia officinalis)	perenă lemnoasă	soare, drenaj bun	puțină	tufele îmbătrânite se înlocuiesc
Leuștean	perenă	spațios, soare sau semiumbră	constantă	poate ajunge cât un om
Tarhon franțuzesc	perenă de viață scurtă	soare, adăpostit, drenaj foarte bun	puțină	iarna în ghiveci, la adăpost; se înmulțește doar din tufă
Tarhon rusesc	perenă	soare, drenaj bun	puțină	rezistent; pornește și din sămânță
Pătrunjel	bienal, cultivat ca anual	soare sau semiumbră	constantă	încolțește încet
Mărar	anual	soare	constantă	nu suportă mutarea; semănături repetate
Busuioc	anual, sensibil la frig	soare, loc cald și ferit	moderată	afară doar după ce nopțile s-au încălzit

Lecturi de referință

1. RHS — How to grow lemon balm
2. RHS — How to grow sage
3. RHS — How to grow parsley
4. RHS — How to grow dill
5. RHS — How to grow tarragon